Caracterizarea lui Ghita din Moara cu noroc

CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un rând.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Scrisoarea I

Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie pânǎ în septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui Mihai Eminescu.

Scrisoarea I a aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.

Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei. 1

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare", si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la "miscatoarea marilor singuratate", la tarmuri, palate si cetati si de aici "in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !".

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic".

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e "vis al nefiintei".

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate"( dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte si loveste de inedestin al timpului ireversibil: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada". Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingaa filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la "cantar" peste un veac, cel mult "aticismul", eleganta limbii, "in vro nota prizarita sub o pagina neroada". In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la "biografia subtire", careia-i vor gasi "pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant". Pentru ca "Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o".

In partea a cincea (145-se revine la motivele initale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !".

Moara cu noroc

                Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de Eminescu, Creanga si Caragiale), precursor al lui L. rebreanu – in evocarea satului transilvanean- si intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana.

Nuvela “Moara cu noroc” – cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui Slavici – intruneste toate aceste trasaturi: in actiune sunt antrenate carctere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul.

                Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si existentiale ale patimii banului.Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale personajelor.

                Titlul denumeste spatiul in care se implineste destinul personajelor pedepsite pt ca au incalcat norma morala.

                Nuvela este  o lucrare narativa in proza, de intindere medie, avand o actiune care se complica progresiv, un conflict puternic si personaje bine reliefate.

                Cele 17 capitole se afla in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de

cuvintele rostite de batrana la inceputul si sfarsitul operei:

„Omul sã fie multumit cu sãrãcia sa,cãci daca e vorba nu bogãtia,ci linistea colibei tale te face

fericit”-si finalul”:”Se vede cã au lãsat ferestrele deschise… simteam eu ca nu are sa iasã

 bine,dar asa le-a fost dat.”

                 Actiunea se desfasoara intr-o zona geografica a Ardealului,la hanul Moara cu Noroc,aflat in

valea dintre doua drumuri,o rascruce prin care treceau turme de porci spre targ si dinpre

targ,loc important pentru afaceri si comert.

Porcarii de aici au apucaturi primitive,sut fiorosi la infatisare,banditii,stapanii de turme sau

hotii si ucigasii platiti alcatuiesc lumea care se perinda pe la „Moara cu Noroc”.

                Ghita,eroul principal,nemultumit de conditia sa sociala de cizmar modest si

sarac,se hotaraste(impotriva sfaturilor soacrei sale) sa ia in arenda carciuma de la Moara cu

 Noroc.El intentioneaza sa stea aici numai „trei ani,sa se puna pe picioare”,astfel incat sa

lucreze cu”zece calfe si sa le altora de carpit”si astfel se muta cu familia aici.La inceput

,treburile merg bine,viata este linistita si prospera si Ghita este multumit seara cand isi numara

castigul.

                Intriga incepe odata cu aparitia.la Moara cu Noroc,a lui Lica Samadaul, un simbol al raului

care ii da de inteles ca,daca vrea sa ramana aici,va trebui sa devina omul lui.Conflictul

 psihologic se amplifica treptat pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui

Lica.

        Stapanit de setea de bani,Ghita se indeparteaza de familia sa,fiind din ce

in ce mai mult manevrat de Lica,devenindu-i complice si partas in afacerile sale necurate.Se

gandeste la un moment dat sa paraseasca hanul,aceasta fiind unica solutie de a ramane un om

cinsit,dar lacomia pentru bani il face sa nu mai poata sa se retraga din incurcaturile in care

intrase.

                Punctul Culminant il constituie momentul cand Ghita turbat de manie si gelozie, ii vede pe

Ana si Lica”prinsi in jocul dragostei”si vrea sa se razbune.

                De aceea,se duce la jandarmul Pintea ca sa-i spuna adevarul si sa ii ofere probe de vinovatie a

lui Lica.Chiar si jandarmul ii reproseaza insa procedeul la care Ghiat recursese,oferindu-si

sotia ca momeala:”si eu il urasc pe Lica,dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept

momeala in cursa cu care vreau sa-l prind”.

                Intorcandu-se la Moara cu Noroc,Ghita o injunghie pe Ana,care,in

   agonie,striga numele Lica.In acelasi moment,la comanda lui Lica, Raut il impusca pe Ghita in

ceafa,care „cazu inapoi fara sa mai poata afla cine l-a impuscat”.Dupa ce dadu foc casei,ca sa

nu se mai afla nimic.Lica,urmarit de jandarmi,se sinucide lovindu-se cu capul de trunchiul

unui copac:”Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului”.

                Moara cu noroc se mistuie intr-un incendiu care distruge si transforma totul in scrum,ca semn

ca loul trebuia purificat,curatat de relele ce se inradacinasera acolo.Tot sugestive sunt si

cuvintele batranei din finalul nuvelei:”asa le-a fost dat”

                Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg.