Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie
pânǎ în septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si
integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui Mihai
Eminescu.
Scrisoarea I a aparut pentru prima data in "Convorbiri
literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o
meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura
romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul
si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei
previzibile stangeri a sistemului cosmic.
Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care
prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei. 1
In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub
zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine
zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a
timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul
introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul
individual "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare", si
timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii
o vecie-ntreaga scoate".
In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii
ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte
a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are
ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de
dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al
lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare;
de la "miscatoarea marilor singuratate", la tarmuri, palate si cetati
si de aici "in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti
pline de ganduri, ganditoare le privesti !".
Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte
ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de
geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare:
"Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in
degetul lui mic".
Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o
cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile
lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui
punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica,
lumea cea mare e "vis al nefiintei".
Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a
cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica
sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod
firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la
destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou
identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: "Unul e in
toti, tot astfel precum una e in toate"( dupa textele indice ). Framantarea
vointelor marunte si loveste de inedestin al timpului ireversibil: "Ce-o
sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri
trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar si aici.
Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de
existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la
directia rau voitoare a invidiosilor: "Si cand propria ta viata singur n-o
stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate
vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite
asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul
ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri,
asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada". Din
sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingaa filistinului, izvoreste
pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in
discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va
pune la "cantar" peste un veac, cel mult "aticismul",
eleganta limbii, "in vro nota prizarita sub o pagina neroada". In
cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu
mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru
ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si seaua credinta vor conduce la
ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la "biografia
subtire", careia-i vor gasi "pete multe, rautati si mici scandele,
pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod
fatal legate de o mana de pamant". Pentru ca "Astea toate te apropie
de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o".
In partea a cincea (145-se revine la motivele initale;
contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce
dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar
al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in
perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu