Caracterizarea lui Ghita din Moara cu noroc

CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un rând.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Scrisoarea I

Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie pânǎ în septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui Mihai Eminescu.

Scrisoarea I a aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.

Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei. 1

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare", si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la "miscatoarea marilor singuratate", la tarmuri, palate si cetati si de aici "in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !".

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic".

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e "vis al nefiintei".

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate"( dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte si loveste de inedestin al timpului ireversibil: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada". Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingaa filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la "cantar" peste un veac, cel mult "aticismul", eleganta limbii, "in vro nota prizarita sub o pagina neroada". In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la "biografia subtire", careia-i vor gasi "pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant". Pentru ca "Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o".

In partea a cincea (145-se revine la motivele initale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !".

Moara cu noroc

                Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de Eminescu, Creanga si Caragiale), precursor al lui L. rebreanu – in evocarea satului transilvanean- si intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana.

Nuvela “Moara cu noroc” – cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui Slavici – intruneste toate aceste trasaturi: in actiune sunt antrenate carctere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul.

                Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si existentiale ale patimii banului.Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale personajelor.

                Titlul denumeste spatiul in care se implineste destinul personajelor pedepsite pt ca au incalcat norma morala.

                Nuvela este  o lucrare narativa in proza, de intindere medie, avand o actiune care se complica progresiv, un conflict puternic si personaje bine reliefate.

                Cele 17 capitole se afla in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de

cuvintele rostite de batrana la inceputul si sfarsitul operei:

„Omul sã fie multumit cu sãrãcia sa,cãci daca e vorba nu bogãtia,ci linistea colibei tale te face

fericit”-si finalul”:”Se vede cã au lãsat ferestrele deschise… simteam eu ca nu are sa iasã

 bine,dar asa le-a fost dat.”

                 Actiunea se desfasoara intr-o zona geografica a Ardealului,la hanul Moara cu Noroc,aflat in

valea dintre doua drumuri,o rascruce prin care treceau turme de porci spre targ si dinpre

targ,loc important pentru afaceri si comert.

Porcarii de aici au apucaturi primitive,sut fiorosi la infatisare,banditii,stapanii de turme sau

hotii si ucigasii platiti alcatuiesc lumea care se perinda pe la „Moara cu Noroc”.

                Ghita,eroul principal,nemultumit de conditia sa sociala de cizmar modest si

sarac,se hotaraste(impotriva sfaturilor soacrei sale) sa ia in arenda carciuma de la Moara cu

 Noroc.El intentioneaza sa stea aici numai „trei ani,sa se puna pe picioare”,astfel incat sa

lucreze cu”zece calfe si sa le altora de carpit”si astfel se muta cu familia aici.La inceput

,treburile merg bine,viata este linistita si prospera si Ghita este multumit seara cand isi numara

castigul.

                Intriga incepe odata cu aparitia.la Moara cu Noroc,a lui Lica Samadaul, un simbol al raului

care ii da de inteles ca,daca vrea sa ramana aici,va trebui sa devina omul lui.Conflictul

 psihologic se amplifica treptat pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui

Lica.

        Stapanit de setea de bani,Ghita se indeparteaza de familia sa,fiind din ce

in ce mai mult manevrat de Lica,devenindu-i complice si partas in afacerile sale necurate.Se

gandeste la un moment dat sa paraseasca hanul,aceasta fiind unica solutie de a ramane un om

cinsit,dar lacomia pentru bani il face sa nu mai poata sa se retraga din incurcaturile in care

intrase.

                Punctul Culminant il constituie momentul cand Ghita turbat de manie si gelozie, ii vede pe

Ana si Lica”prinsi in jocul dragostei”si vrea sa se razbune.

                De aceea,se duce la jandarmul Pintea ca sa-i spuna adevarul si sa ii ofere probe de vinovatie a

lui Lica.Chiar si jandarmul ii reproseaza insa procedeul la care Ghiat recursese,oferindu-si

sotia ca momeala:”si eu il urasc pe Lica,dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept

momeala in cursa cu care vreau sa-l prind”.

                Intorcandu-se la Moara cu Noroc,Ghita o injunghie pe Ana,care,in

   agonie,striga numele Lica.In acelasi moment,la comanda lui Lica, Raut il impusca pe Ghita in

ceafa,care „cazu inapoi fara sa mai poata afla cine l-a impuscat”.Dupa ce dadu foc casei,ca sa

nu se mai afla nimic.Lica,urmarit de jandarmi,se sinucide lovindu-se cu capul de trunchiul

unui copac:”Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului”.

                Moara cu noroc se mistuie intr-un incendiu care distruge si transforma totul in scrum,ca semn

ca loul trebuia purificat,curatat de relele ce se inradacinasera acolo.Tot sugestive sunt si

cuvintele batranei din finalul nuvelei:”asa le-a fost dat”

                Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg.

               

Lumina de L.Blaga Scurt Comentariu

    Poezia lui Lucian Blaga se afla sub numele de "coroane de minuni ale lumii", simbol al perfectinuii si se constituie, cu fiecare volum, intr-un edificiu fascinant, in care lirismul, mitul orientului expresionist.
    Titlul este chiar numele primului element in ordinea genezei, caruia pretul il inchina nu doar poezia de fata, ci si intregul volum inaugural.
    Tema- celebrarea luminii primordiale, ale carui virtuti creatoare s-au ridicat in momentul auroral al lumii.
    Structura- poezia este formata din cinci strofe de intindere integrala, poetul folosind versul liber.
    Prima strofa contine o intrebare adresata iubitei, la vederea careia tanarul poet isi simte sufletul inundat de lumina.
    Setea de viata a luminii primordiale "isteria vitalista" consituie primul element expresionist. Iubirea este o modalitate de comunicare cu Universul si cu Marele Timp.
    Strofele II si III prezinta un mic tablou comogarnic restrans la momentul nasterii luminii.
    In priemele versuri, viziuni emiesciene a Nefiintei aflate intr-un somn de veacuri i se substituie imaginea uriasa a Nimicului agonic, plutind peste apele intunecate ale marii.
    Cel care ii da viata acestui Nimic este "Nepatrunsul", Demiurgul, echivalent la Blaga cu Marele Anonim la care mintea omeneasca nu poate accesa.
    La semnul acestuia, lumina inseatata de viata se rupe ca o stihie ("vifor nebun de lumina"), trezind dorintele lumii abia nascute.
    In strofa IV de numai doua versuri, poetul deplange disparitia luminii "orbitoare" din prima zi a Genezei.
    In ultima strofa, autorul reia monologul adresat iubitei, gaseste rezolvarea: lumina care inunda sufletul poetului la vederea iubitei, este poate "ultimul strop" din marea revarsare orbitoare care a chemat lumea la viata.

Ion de L.Rebreanu->Caracterizarea personajului principal

   L.Rebreanu prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care impune in constiinta literara specificul artei sale. Dintre romanele sale: "Ion", "Padurea spanzuratilor", "Adam si Eva", "Ciuleandra"; primul se evidentiaza prin prezentarea unei intregi umanintati rurale.
   Publicat in 1920, romanul prezinta spatiul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea in mod realist si are ca punct de plecare cateva dintre nuvelele cu care debuteaza scriitorul.
   Ion este un personaj eponim., realizat prin tehnica basoreliefului. El domina intreaga lume, ce graviteaza in jurul sau. Aceasta lume contribuie la evidentierea trasaturilor sale, a caracterizarii complexe cu insusiri contradictorii.
   Monografia satului ardelean se realizeaza treptat prin prezentarea obiceiurilor, traditiilor, problemelor taranilor, problema nationala. Nu intamplator romanul incepe cu descrierea jocului popular, scena antologica prin care autorul realizeaza mai multe obiective: introduce treptat personajele, descrie obiceiurile si sugereaza viitoarele conflicte.
   Ion este caracterizat in mod direct de catre narator beneficiind de un portret marcat de calitati: "Iute si harnic ca ma-sa", "munca ii era draga oricat ar fi fost de aspra".  Elementul fundamental al conflictului, pamantul ii subordoneaza toate trasaturile "pamantul ii era drag ca ochii din cap", iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate ceea ce justifica dorinta patimoasa de-al avea: "toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata daca n-are si el pamant mult...".
   Celelalte personaje ii evidentiaza caracterul cu lumini si umbre in functie de conflictele in care sunt implicati. Astfel invatatorul Herdelea il aprecia ca "unul dintre cei mai iubiti elevi, iar doamna Herdelea il considera un baiat cumsecade, muncitor, harnic, saritor si istet". Optica lor se va schimba cand Ion va trece in conflictul dintre invatator si preot, Ion fiind de partea celui din urma.
   Autocaracterizarea evidentieaza framantarile sufletesti prin intermediul monologului interior "Ma molesesc ca o baba". Definitoru pentru personajul principal este conflictul interior intre glasul pamantului si glasul iubirii.(desi o iubeste pe Florica, fata frumoasa dar saraca, dorinta de posesie a pamantului il determina sa o aleaga pe Ana). Ana cea "uratica" dar bogata.
   Cele mai multe trasaturi reies din caracterizarea indirecta din faptele si atitudinea personajelor, din relatiile sale cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent uneori, ceea ce atrage teama celorlalti flacai ai satului.
   viclenia sa este evidentiata in relatia cu Ana pe care o seduce. Inteligenta dura, egoismul, cruzimea ii subordoneaza toate actiunile. In relatia cu Vasile Baciu este naiv, crezand ca nunta ii va aduce si pamanturile. De fapt destinul acestuia nu este marcat de conflictele exterioare, cat mai ales de cele interioare, generate de relatia sa cu pamanturile: "Il cuprinsese o pofta salbatica sa imbratiseze bruma...".
   Personajul traieste o deplina voluptate a simturilor, a puterii si a trupului atunci cand vorbeste despre pamant. Din aceasta perspectiva, deznodamantul este previzibil. Ion va murii, ucis cu ajutorul unei unelte a pamantului, sapa.
   Ion este un personaj memorabil, ipostaza a omului simplu dar supus destinului tragc de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui: pamantul, stihie.

Morometii-Marin Preda.Caracterizare personaj principal-Ilie Moromete

   Debutul extraordinar al lui Marin Preda nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model.
   Personajul principal al operei este Ilie Moromete,fiind personaj eponim,dinamic si in acelasi timp regresiv,deoarece involueaza.
   Este caracterizat de catre narator,ca fiind:"Om intre doua varste,pe care mari bucurii sau mari nenorociri il pot schimba".
   Are o personalitate puternica si bine conturata,iar dupa cum se observa,exista o mare deosebire intre Moromete de la inceputul romanului si Moromete de la finalul romanului.
La inceput este vorbaret,lucru pe care Catrina i-l reproseaza tot timpul,este dornic de comunicare,asa se explica vizita lui duminicala in Poiana lui Iocan. Pe cand la final,va fi tacut,inchis in sine.
   Este tipul taranului roman din Campia Dunarii din perioada interbelica.
   Casatorit a doua oara,are o familie numeroasa pe care incearca sa o tina unita.
   Tine la valorile satului,fiind refractar la tot ce inseamna civilizatie,modernitate citadina.
   Incearca sa nu vanda din pamant,pentru ca acesta ii asigura traiul si un statut in societate,iar mai tarziu revine drept zestre copiilor.
   Este tipul taranului filozof si demonstreaza acest lucru in Poiana lui Iocan,unde citeste ziarul,dar este in stare sa si comenteze anumite evenimente,are pareri,este un om calculat.
   O personalitate bine conturata,chiar daca nu are o cultura si o educatie deosebita.
   Poseda arta disimularii,pentru ca desi este pus in situatia de a plati impozitul,incearca sa amane.
   Un tata autoritar,din incercarea de a-si tine unita familia.Este o autoritate pe care copiii i-o vor reprosa si sub influenta Mariei Moromete i-o vor submina.
   Intra in conflicte puternice cu cei trei baieti,pe de alta parte si cu Niculae,pe care nu vroia sa-l lase la scoala.Intra intr-o relatie de conflict cu sora sa,cea care alimenteaza conflictul cu cei trei baieti.
Este o fire reflexiva,deoarece este in stare sa mediteze atat asupra unor probleme personale,cat si asupra unor probleme generale.
   Schimbarile profunde produse asupra lui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare”.
   Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este un contemplativ inteligent , temperat , un taran filozof, iubind linistea si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor.

Creanga de aur M.Sadoveanu-Comentariul literar

    Romanul lui Sadoveanu cu cele mai profunde semnificatii mitice, este "Creanga de aur" (1933), povestire filosofica. Mihail Sadoveanu prezinta vremea arhaica a magilor care continua initierea in tainele lumii.
   In expozitia romanului, profesorul Stamian, aflat intr-o tabara organizata incepea istorisirea despre evenimentele ce au avut loc in Bizant, in 787, cu diverse conflicte interne si primejdii carora imparateasa Irina incerca sa le faca fata.
    In anul 780, Kesarian Breb, un taran din Dacia, este trimis de al treilea si doilea decheneu, preot al lui Zamolxe, sa se initieze in tainele lumii la templele egiptenilor si sa afle rosturile noii credinte care se raspandeste cu repeziciune in tot Bizantul.
    Breb isi uimeste semenii cu darurile sale neobisnuite: citeste pe buze de la distanta, asculta glasul animalelor si mai ales citeste in semnele tainice ale viitorului.
    In calatoria sa de a indeplini misiunea, Kesarion a fost urmat de un slujitor, un dac crestin.
   In anul 787 Kesarion a plecat spre marele Bizant spre a pune in aplicare planul batranului decheu. In Bizant l-a cunoscut pe episcopul Platon un dar pentru Filaret; A reusit sa renoveze vechile biserici crestine si icoanele din acestea.
    In drumul lor spre Amnia cei doi au poposit la un han de unde au aflat de la Filaret, un cunoscut in intreg tinutul pe bunatatea si sfintenia acestuia caruia i-a darut darul pe care Platon i-l timisese, zece magari incarcati cu grau. La vederea darului, Filaret si familia lui s-au bucurat nespus.
    La casa lui Filaret, Kesarion a cunoscut-o pe Maria, nepoata lui Filaret careia i-a dat sa probeze conturul imparatesc si potrivindui-se perfect a fost dusa la palat pentru a fi prezentat lui Constantin si Irina cu scopul intrecerii a inca nousprezece fete frumoase spre a devenii sotia lui Constantin.
    Maria a castigat concursul ajungand in cele din urma sotia lui Constantin, la nunta imparateasca participand si familia Mariei care s-a mutat la casa imparateasca.
    Constantin a fost necedincios sotiei sale Maria dar si mamei sale, in cele din urma a fost incoronat inlocuind-o pe mama sa irina si renegand-o pe sotia sa Maria casatorindu-se cu Teodata.
    Maria a fost alugata din Bizant, dusa in insula Printeselor unde a fost obligata sa se prostitueze si nu i-au permis sa ajunga decat la priveghiul bunicului ei nu si al bunicii acesteia.
   In Bizant poporul l-a detronat pe Constantin.
   Cand Kesarion s-a intors in Dacia, Constantin il omorase pe episcopul Platon si pe Alexie Moseles.
   Astfel Kesarion Breb devine ultimul decheneu. El a iesit pentru a binecuvanta oamenii Daciei, despre care auzind de la slujitorul sau, Constantin ca multi sustineau ideea ridicarii unor manastiri crestine in Dacia.
    Tema romanului "Creanga de aur", simbol al nemurii, al intelepciunii si al cunoasterii releva principalele atribute ale lui Kesarion Breb.
    Personajele lui Sadoveanu sunt tipice pentru constructia unui spatiu organizat, a unei "lumi dincolo de lume".
   Practic, scriitorul ne ofera un veritabil jurnal intim, dar oarecum intors pe dos, totul cu o savanta strategie a discontinuitatii. Tocmai aceasta voluptate a discontinuitatii seduce si implica orice cititor. In concluzie se poate afirma ca opera literara sadoveniana "Creanga de aur" este un roman mitic simbolistic.