Pristanda si Tipatescu din O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

,,O scrisoare pierduta” este considerata capodopera comediilor lui Caragiale, fiind a doua dintre ele, publicata si jucata in 1884. Este un text reprezentativ pentru realismul si clasicismul autorului, fiind o satira a societatii romanesti a vremii, dar si a unor defecte general umane.Cuplul constituit din prefectul Tipatescu si politaiul Ghita Pristanda este important in realizarea acestei satire.
Actiunea piesei se desfasoara in capitala unui „judet de munte” in timpul alegerilor parlamentare. Ea este inspirata din viata politica romaneasca a celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea. Nae Catavencu, avocat, proprietar al ziarului ,,Racnetul Carpatilor” si al unei grupari disidente in cadrul partidului aflat la guvernare, doreste sprijinul autoritatilor locale pentru a fi ales deputat. Cum nu este agreat de aceste autoritati (Tipatescu, prefectul si Trahanache, seful mai multor comitete si ,,comitii”), Catavencu recurge la santaj. Ameninta ca va publica un document compromitator pentru tabara adversa. Este vorba de o scrisoare de amor pe care Tipatescu o trimisese sotiei ,,prezidentului”, Zoe Trahanache. Pierduta de acesta, buclucasa scrisoare ajunge la Cetateanul Turmentat, de la care este furata de Catavencu. Catavencu obtine in cele din urma promisiunea Zoei, care se temea de scandal, ca va fi sprijinit.
in actul al treilea, la intrunirea electorala se produce o rasturnare de situatie (corespunzatoare punctului culminant). Candidatul partidului, anuntat de Zaharia Trahanache, nu este nici Farfuridi, nici Catavencu, ci un necunoscut, Agamita Dandanache, trimis de la ,,centru” (de la Bucuresti). Acesta va fi ales ,,in unanimitate”, dupa ce ajunsese aici tot prin santaj, folosindu-se tot de o ,,scrisorica” de amor. Dupa ce prima scrisoare este din nou pierduta, de data aceasta de Catavencu, ea va ajunge Ia Zoe, adusa de Cetateanul Turmentat, fost lucrator la ,,postie”. in final, ,,micile pasiuni” dispar (numai in aparenta), iar lumea vesela se aduna la banchetul organizat in onoarea ,,alesului”, banchet condus de Catavencu.
Un mijloc important in caracterizarea personajelor este chiar actiunea piesei: Tipatescu, unul din ,,stalpii puterii”, recurge la orice mijloc pentru a-si conserva pozitia si autoritatea. in confruntarea cu Catavencu, Pristanda ajunge un instrument docil in mainile prefectului. Relatia dintre cele doua personaje este dubla. Pe de o parte, Tipatescu joaca rolul stapanului, iar Pristanda pe cel al supusului, si pe de alta parte, cei doi sunt complici in jocul murdar al puterii.
In aparenta om al legii si al datoriei, in realitate Pristanda este un functionar slugarnic care indeplineste ordinele abuzive ale sefilor sai, Tipatescu si Trahanache. il spioneaza pe Catavencu si afla ca acesta detine un document compromitator pentru Tipatescu. Apoi, la ordinul celui din urmà il aresteaza pe santajist, incalcand formele legale. La intrunirea electorala provoaca o incaierare ca sa-l impiedice pe Catavencu sa dezvaluie continutul scrisorii. isi ajuta sefii, aparent devotat, sa traga sforile in aceasta farsa a alegerilor. in finalul piesei autorul, ironic, ii rezerva lui ultima replica: ,,Curat constitutional!” in realitate nimic nu fusese constitutional.
in timp ce trasatura dominanta a lui Tipatescu este abuzul de putere (daca facem abstractie de planul erotic al piesei, in care personajul apare in postura primului amorez), slugarnicia il defineste pe Pristanda. Personajele apar alaturi in prima scena a piesei cand politaiul ii relateaza prefectului cum l-a spionat pe Nae Catavencu si a aflat ca acesta detine un document compromitator pentru prefect. Familiaritatea formulelor de adresare (,,Ghita”, ,,coane Fanica”) subliniaza complicitatea lor. Prefectul ii numara steagurile puse in oras si e amuzat de faptul ca politaiul greseste numaratoarea pentru ca nu fusese corect.
Pristanda simuleaza devotamentul fata de Tipatescu si Trahanache. Le castiga de fapt bunavointa pentru a profita la randul lui si a-si completa, incalcand legea, veniturile modeste. Crede ca-i pot fi iertate ,,ciupelile”, cum ar fi aceea la punerea steagurilor in oras, pentru ca are ”famelie mare, remuneratie mica, dupa buget...” in monolog isi dezvaluie insa adevaratele ganduri. Tipatescu, care ii numarase steagurile este un privilegiat: “mosia, mosie, fonctia, fonctie, coana Joitica, coana Joitica...” stie ca este bagat in seama doar pentru ca poate fi folosit si-si insuseste principiul nevestei: ,,Ghita, Ghita”, pupa-l in bot, si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand!”
in finalul piesei, personajele apar toate in scena banchetului dat in onoarea alesului. Tipatescu sta alaturi de Zoe si-l asculta pe Trahanache inchinand in onoarea lui, iar Pristanda, ca un maestru de ceremonii ordona sa cante muzica. Dupa parerea mea, imaginea personajelor dezvaluie ironia scriitorului fata de o lume care reuseste sa pastreze aparenta de onorabilitate si care ascunde, de fapt, degradarea morala.

Otilia si Felix – cuplul adolescent (caracterizare paralela)

       

    George Calinescu, personalitate encicplopedica a culturii romane, a fost critic si istoric literar, poet si estetician, dramaturg si romancier.
Dupa debutul scriitorului ( cu versuri) la „Universul literar” iar apoi la „Sburatorul”, Eugen Lovinescu afirma despre acesta: „Domnul Calinescu este mintea cea mai ascutita a generatiei de astazi. Am credinta ca ma va continua in critica literara” , fapt ce se va si intampla in 1928, Calinescu spunand atunci: „S-a ispravit – e de neinlaturat – sunt critic.”
Opera lui lui Calinescu este extrem de variata, de la poezie la cea mai complexa istorie a literaturii romane (publicata in 1941) – caracterizata ca fiinda „ o monumentala reconstituire a fenomenului artistic romanesc”, capdopera neegalata pana astazi.
    In 1932, George Calinescu sustinea idea aparitiei in literatura romana unui roman de atmosfera moderna, un roman realist, deci respingea teroria sincronizarii literaturii cu filosofia si psihologia, intr-o epoca cand prima romanul de analiza psihologica, acela de tip proustian - („Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi”).
Aparut in 1938 si comentat, de atunci, intr-o bogata exegeza, romanul „Enigma Otiliei”, are ca tema principala viata burgheziei bucurestene de la inceputul decolului XX.
Personajele romanului pot fi prezentate pe scurt, astfel:clanul Giurgiuveanu si clanul Tulea, intre care se declanseaza un conflict pentru avere, cea de-a doua familie urmarind sa-l mosteneasca pe batranul Costaghe, fratele Aglaiei. In pofida legaturii de sange raporturile dintre cei doi sunt reci, tensionate, marcate de suspiciuni reciproce si interesate de aspecte strict materiale, ajungand la conflicte grave. Chiar Aglaie Tulea isi jigneste fratele, sustinand ca acesta se senilizase si ca ar fi sustinut o relatie incestuasa cu fiica sa vitrega, Otilia. Pentru a-i mosteni mai repede averea, aceasta vrea sa-l puna sub stricta supraveghere a rudelor apropiate, ca sa ii poata controla afacerile. Clanul Tulea reprezinta o familie in care senilitatea precoce a barbatilor ( Titi, Simion ) se amesteca cu rautatea femeilor (Aglaie si fetele ei). Romanul devine o tragedie prin moartea prematura a lui mos Costaghe ( provocata intentionat de Stanica Ratiu), prin destramarea iluziilor sentimentale traite de Felix, prin evolutia deceptionala a Otiliei si prin imbatranirea solitara a mosierului Lodina Pascalopol, prietenul celor doi orfani ( Felix si Otilia) dar si ocrotitorul permanent al celei din urma.
Otilia Marculescu reprezinta drama feminitatiidar in acelasi timp este si cel mai modern personaj al romanului atat prin tehnicile de realizare cat si prin problematica sa existentiala fiind definita prin felul de a fi, adica prin fapte, actiuni, gesturi, vorbe si ganduri.
Pe langa faptul ca este fascinanta si imprevizibila, Otilia are un portret fizic ce sugereaza trasaturile comportamentului sau. Este deliata, tanara, are farmec, este cocheta,inocenta dar in acelasi timp matura: „(...) un cap prelung si tanar de fata, incarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta de dantela pe umeri (...) „.
Otilia este un personaj cu un comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare, deseori dovedind in mod surprinzator luciditate si tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, sta ca un copil pe genunchi lui Pascalopol dar este lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot casatori.
In fata lui Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna pentru el. Finalul romanului este decis in privinta destinului ce-l va avea Otilia, modernismul personajului consta si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tese in jurul ei, Felix impreuna cu Pascalopol, ajungand in finalul romanului la concluzia ca dupa atatia ani, pentru ei, Otilia nu „a ramas decat o enigma”.
Mos Costache o iubeste pe „Otilica”, pe fe-fetita mea”, el fiind papa care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioviciune.
Otilia este privita diferit de celelalte personaje ale romanului, astfel rationalul Felix vede in Otilia „ o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg” ; Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, cu care are rabdare, dar fata de care nu distinge insa „ce e patern si ce e viril” in dragostea lui pentru ea. Pentru Stanica Ratiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: „desteapta fata”. Aglae o considera „o zanatica, o stricata”, care suceste capul baietilor din familie, deoarece chiar si pe fiul acesteia, Titi, reuseste sa-l cucereasca. Atunci cand isi exprima parerea despre Otilia, autorul introduce in roman si elemente dramatice, Aglaie sustinad un monolog.
Otilia traieste drama singuratatii, toata viata fiind in cautarea fericrii dar pana in final singura admite ca „nu suntem fericiti decat cinci – sase ani”.
Felix Simaeste definit de Calinescu ca fiind „martor si actor”, este cel care ne introduce in atmosfera capitalei din acea vreme, autorul descriind foarte bine snobismul, zgarcenia si dorinta de parvenire.
Romanul pune in centrul narativ al actinunii formarea personalitatii lui Felix, din acest motiv putem considera romanul „Enigma Otiliei” un bildungsroman.
Portretul fizic a lui Felixil ilustreaza foarte bine si pe cel moral: „ fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina” – de unde putem deduce sensibilitatea personajului; cu „ suvite mari ...ce-i cadeau de sub sapca”, obrazul de „culoare maslinie” , iar nasul de „ o taietura elenica” ii dadea un „aer voluntar”.
Comportamentul, gesturile, atitudinea si faptele contureaza inca de la inceput o fire rationala, lucida, cu o mare nevoie de certitudini, cu un spirit de observatie foarte dezvoltat. Inca de la inceput simte pentru Otilia o simpatie aproape spontana care se transforma in iubire, fiind chinuit de lupta ce se dadea in adancul sufeltului sau intre a crede barfele clanului Tulea si a pastra o dragoste pura pentru fata. Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. O data cu plecarea Otiliei la Paris ramane deznadajduit insa nu renunta, dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza, pastrand in suflet o iubire inocenta. Este foarte lucid si realist, intelegend ca intr-o societate degradata moral dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria fiind o afacere pentru avere, deci pentru supravieturire, el insusi „se casatoreste intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.
In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze. Este ambitios, invata sa faca eforturi pentru a se remarca pe plan profesional, este ferm si tenace, muncind cu multa perseverenta pentru a deveni un nume in medicina, publicand un studiu de specialitate intr-o revista franceza/p>
Desi are parte de o dezamagire in ceea ce priveste dragostea, felix este „rasplatit” profesional, reusind sa se afirme, devenind o autoritate medicala, casatorindu-se potrivit ambitiei sale, cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura un statut social superior.
Cartea trebuia sa se numeasca „Parintii Otiliei”, autorul schimbandu-i titlul la sugestia editorului. Tema paternitati (tema principala a romanului) – balzaciana – este privita din mai multe unghiuri: pentru Simion este obsesiva, pentru Stanica – generatoare de delir verbal si sentimentalism iar pntru Pascalopol devine unul din cele doua moduri de a o iubi pe Otilia. Criticul Ov. Crahmalniceanu observa ca toate personajele romanului, inclusiv Stanica, pot fi parintii Otiliei, in sensul ca ii influenteaza viitorul.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

       
 Camil Petrescu este unul dintre cei mai mari romancieri romani din perioad interbelica.
El a fost omul care "a vazut idei", din asta intelegand a adus inovatii in scrierea romanului romanesc.
A fost teoretician al modernismului lui Eugen Lovinescu, aducand cateva noutati care au devenit principalele lui coordonate in scrierea romanelor: erou intelectual ce se confeseaza, relatarea la persoana I, relativismul, autenticitatea subiectului.
Opera sa cuprinde romane celebre precum: "Ultima noate...","Patul lui Procus", drame de idei precum "Jocul ielelor".
Cel mai important roman subiectiv din literatura romana este "Ultima noapte...", fiind scris de Camil Petrescu.
Romanul este specia literara a genului epic, in proza, de mare intindere, cu personaje multe dar bine conturate, cu o actiune complicata structurata pe mai multe planuri narative.
Este un roman subiectiv deoarece naratorul relateaza intamplarile la persoanaI, apropiindu-se astfel de personaje.
Acest roman a fost publicat in 1930 si nu se distanteaza foarte tare de "Patul lui Procust" deoarece propune un erou intelectualizat.
Romanul are 2 planuri narative, care se imbina, apartinand fiecare unor momente improtante din viata eroului principal.
Romanul este alcatuit din doua carti, care sunt corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului.
Cartea I este intitulata "Ultima noapte de dragoste" si prezinta povestea de dragoste din Stefan Gheorghidiu si Ela.
Cartea II se numeste "intaina noapte de razboi" si este un jurnal de campanie, care prezinta fata grea a razboiului.
Tema romanului este iubirea si razboiul.
Perspectiva narativa este subiectiva, scrisa la persoana I, de un narator omniscient si omniprezent.
Perspectiva spatiala este bine definita, pentru ca actiunile se petrec la Bucuresti, Odobesti, COnstanta, Campulung. Perspeciva temporala este si ea bine precizata.
 Romanul este construit pe baza unui jurnal de campanie, autorul folosind tehnica rememorarii evenimentelor.
 Iubirea dintre Stefan si Ela incepe la Universitatea Bucuresteana IN 1913, el fiind student la filozofie, ea la filologie. Cei doi se casatoresc, la inceput traind in conditii materiale modeste, pana in momentul in care o intamplare neasteptata avea sa le schimbe viata. Este vorba de o mostenire care urma sa o primeasca Stefan de la unchiul Nae.
    Dupa aceasta mostenire cei doi soti isi schimba stilul de viata, coborand astfel din mitul iubirii prefecta, in lumea plina de anturaje a BUcurestiului. Stefan este atras de un var in lumea afacerilor, el fiind un insetat de absolut se dovedeste a fi un inadaptat. Ela este atrasa in lumea buna a Bucurestiului de atunci. Cu ocazia unei excursii care o fac la Campulung, Ela este vazuta tot mai des in compania unui avocat G. (Gregorian). Cei doi ajung sa divorteze, dar primavara lui 1916 ii gaseste pe cei doi impacati si linistiti.
    Sa se razbune pe sotia sa, Stefan aduce o femeie usoara, iar sotia sa il paraste.
    Cartea a II a prezinta plecarea pe front a lui Stefan, in fond tot o "noapte", sfarsita adesea prin moarte.
    Acum, fie ca este pe campul de lupta, la BUcuresti, la Odobesti sau pe malul Oltului, Stefan ramane tanar lucid, transparent si insetat de cunoastere.
    Obtine o permisie pentru a o vedea pe Ela, aflata tot in compania aceluias G., fapt care accentueaza starea de gelozie a eroului, gandidu-se pentru un moment sa-i ucida pe cei doi amanti. Este chemat insa la lupta de un coleg si gaseste puterea sa divorteze in cele din urma de Ela, "lasandu-i tot trecutul".
    Romanul "Ultima noate..." este un roman subiectiv prin excelenta, in care autorul propune un alt tip de personaj, scrie intr-un alt ritm intelectualizat, exprimand la persoana I gandurile si sentimentele unui erou care evolueaza intr-un mod aparte, un tanar ale carui intrebari isi gasescc raspunsul la sfarsitul cartii a II a, cand el devenise "un alt om".

Sarmanul Dionis - Comentariu Literar

             
   
    Mihai Eminescu este considerat cel mai mare poet roman, dar a fost si un mare prozator. Opera sa este diversa, Eminescu fiind un poet universal, un prozator la fel de universal, un dramaturg important si un publicist de o adevarata valoare a constiintei.   
    Adeseori, Eminescu a utilizat tema filozofica in multe dintre scrierile sale, dar cel mai mult a utilizat-o in nuvela "Sarmanul Dionis".
    Cu aceasta scriere, Eminescu deschide seria scrierilor fantasice din secolul XX, incepand cu Mircea Eliade si Vasile Voiculescu.
    Nuvela este specia literara a genului epic, in proza, de intindere medie (mai mica decat romanul si mai mare decat schita si povestirea) cu un singur fir epic, cu personaje bine conturate si cu o actiune strucurata pe momente ale subiectului.
    Intreaga nuvela are niste elemente care toate se regasesc in opera eminesciana si sunt de factura romantica.
    Ceea ce face din aceasta opera o nuvela fantastica se datoreaza faptului ca autorul apeleaza la elemente fantastice, cele mai importante elemente fantastice intalnite in aceasta nuvela sunt: metamorfoza, reincarnarea, magia si calatoria in timp si spatiu.
    Tema acestei nuvele o constituie conceptia despre lume si viata a personajului principal, prin impletirea epicului cu fantasticul si filozofia.
    Titlul nuvelei face referire directa la personajul principal, iar adjectivul "sarman" se refera la faptul ca eroul este obligat sa traiasca intr-o lume in care nu se regaseste; dar se poate referi si conditia sociala a eroului.
    In aceasta nuvela timpul si spatiul sunt vag precizate.
    Subiectul nuvelei poate fi interpretate prin niste filozofii pe care le regasim fiecare dintre noi astazi.
    Naratorul foloseste in aceasta nuvela toate modurile de expunere, imbinand naratiunea cu descrierea, dialogul cu monologul.
    Subiectul nuvelei este structurat pe un singur plan narativ, naratorul apeland din plin la antiteza(procereu romantic) si poate fi povestit la cel mai simplu mod astfel: Actiunea nuvelei se petrece intr-o seara de toamna, umeda, in Bucurestiul secolului XX, cand un tanar pe nume Dionis se intoarce de la cafenea, punandu-si intrebari existentiale. Dionis era un tanar singur pe lume, insetat de cunoasterea absolutului. El considera ca lumea nu este decat un vis si ca nu exista timp si spatiu, ci ca ele exista doar in mintea fiecaruia din noi.
    Acest lucru reiese din cuvintele personajului(monolog interior): "In fap, lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp nici spatiu ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghida...". Din acest monolog se naste intrebarea: daca trecutul si viitorul nu exista, nu s-ar putea transpune omul intr-o alta perioada de timp? Aceasta este de fapt intriga nuvelei.
    Monologul interior al lui Dionis este un prim semn al romantismului pentru ca se refera la aspiratia eroulu spre cunoastere.
    Dupa un scrut popas la cafenea, Dionis ajunge acasa, unde incearca sa descifreze o carte de astrologie pe care o cumparase de la anticarul Riven. Atras de sunetele de pian (care se auzeau din casa de alaturi), tanarul se indragosteste de chip fetei care canta si ii parea asemenea unui inger. Deci apare visul (motiv literar). Trezindu-se din aceasta stare, Dionis realizeaza un act de magie (motiv literar), punand degetul in centrul unei file a cartii si astfel se  transforma in calugarul Dan, fiind tras in timp pana in vremea lui Alexandru cel Bun. Acesta o iubeste pe Maria, fiica lui Tudor Mesteacan (dragostea il ajuta in aventura initiatica de mai tarziu si este tot un motiv literar).
    Daca prima "treapta" a fost coborarea in timp isotric, Dan se pregateste sa se intoarca in spatiul originar. Acum apare profesul Ruben, cu care Dan poarta discutii filozofice invatandu-l cum sa foloseasca vechea lui carte, pentru a ajunge acolo unde isi doreste. Astfel, Dan isi pune intrebari despre existenta lui Dumnezeu, savarsind un pacat, iar Ruben (care se dovedeste a fi Satana) il atrage de partea sa. Apare acum mitul lui Lucifer (procedeu romantic si motiv literar).
    Mai departe, savarsind un act de magie, Dan isi va readuce pe pamant umbra (motiv literar) iar apoi, impreuna cu Maria se indreapta spre Luna.
    In intreaga nuvela, cel mai des utilizate dintre elementele fantastie sunt magina si metamorfoza.
    Vazand ca tot ceea ce gandeste i se indeplineste, Dan face greseala de a se crede el insusi Dumnezeu si este aruncat pe pamanat si redevine Dionis (care visase ca este Dan). Bolnav fiind, este vegheat de o alta Marie (fata din casa vecina) de care se indagostise in vis.
    In incheiere, pot spune ca viziunea despre lume si viata din aceasta nuvele este abordata prin motive literare romantice, impletite cu elemente fantastice (de aceea este si nuvela fantastica). In finalul nuvelei, autorul sugereaza ca Dionis nu este decat un avatar, unul dintre oamenii in care s-a reincarnat acelasi suflet, in perioade succesive.
   

Caracterizarea lui Ghita din Moara cu noroc

CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ din Moara cu Noroc de Ioan Slavici

Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
La început, „cârciurnarul este un ins energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor. Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice sunt enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
Din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă de Ana, se poartă brutal cu cei mici.

La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei, într-un rând.

Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă] faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.

Scrisoarea I

Seria celor cinci Scrisori, publicate în 1881, din februarie pânǎ în septembrie, cu exceptia Scrisorii V, apǎrutǎ fragmentar în 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artisticǎ a lui Mihai Eminescu.

Scrisoarea I a aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.

Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.

Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei. 1

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare", si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la "miscatoarea marilor singuratate", la tarmuri, palate si cetati si de aici "in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !".

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic".

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e "vis al nefiintei".

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate"( dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte si loveste de inedestin al timpului ireversibil: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.". Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada". Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingaa filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la "cantar" peste un veac, cel mult "aticismul", eleganta limbii, "in vro nota prizarita sub o pagina neroada". In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea ) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la "biografia subtire", careia-i vor gasi "pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant". Pentru ca "Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o".

In partea a cincea (145-se revine la motivele initale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii !".

Moara cu noroc

                Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de Eminescu, Creanga si Caragiale), precursor al lui L. rebreanu – in evocarea satului transilvanean- si intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana.

Nuvela “Moara cu noroc” – cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui Slavici – intruneste toate aceste trasaturi: in actiune sunt antrenate carctere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul.

                Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si existentiale ale patimii banului.Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusa de adancimile sufletesti ale personajelor.

                Titlul denumeste spatiul in care se implineste destinul personajelor pedepsite pt ca au incalcat norma morala.

                Nuvela este  o lucrare narativa in proza, de intindere medie, avand o actiune care se complica progresiv, un conflict puternic si personaje bine reliefate.

                Cele 17 capitole se afla in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de

cuvintele rostite de batrana la inceputul si sfarsitul operei:

„Omul sã fie multumit cu sãrãcia sa,cãci daca e vorba nu bogãtia,ci linistea colibei tale te face

fericit”-si finalul”:”Se vede cã au lãsat ferestrele deschise… simteam eu ca nu are sa iasã

 bine,dar asa le-a fost dat.”

                 Actiunea se desfasoara intr-o zona geografica a Ardealului,la hanul Moara cu Noroc,aflat in

valea dintre doua drumuri,o rascruce prin care treceau turme de porci spre targ si dinpre

targ,loc important pentru afaceri si comert.

Porcarii de aici au apucaturi primitive,sut fiorosi la infatisare,banditii,stapanii de turme sau

hotii si ucigasii platiti alcatuiesc lumea care se perinda pe la „Moara cu Noroc”.

                Ghita,eroul principal,nemultumit de conditia sa sociala de cizmar modest si

sarac,se hotaraste(impotriva sfaturilor soacrei sale) sa ia in arenda carciuma de la Moara cu

 Noroc.El intentioneaza sa stea aici numai „trei ani,sa se puna pe picioare”,astfel incat sa

lucreze cu”zece calfe si sa le altora de carpit”si astfel se muta cu familia aici.La inceput

,treburile merg bine,viata este linistita si prospera si Ghita este multumit seara cand isi numara

castigul.

                Intriga incepe odata cu aparitia.la Moara cu Noroc,a lui Lica Samadaul, un simbol al raului

care ii da de inteles ca,daca vrea sa ramana aici,va trebui sa devina omul lui.Conflictul

 psihologic se amplifica treptat pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui

Lica.

        Stapanit de setea de bani,Ghita se indeparteaza de familia sa,fiind din ce

in ce mai mult manevrat de Lica,devenindu-i complice si partas in afacerile sale necurate.Se

gandeste la un moment dat sa paraseasca hanul,aceasta fiind unica solutie de a ramane un om

cinsit,dar lacomia pentru bani il face sa nu mai poata sa se retraga din incurcaturile in care

intrase.

                Punctul Culminant il constituie momentul cand Ghita turbat de manie si gelozie, ii vede pe

Ana si Lica”prinsi in jocul dragostei”si vrea sa se razbune.

                De aceea,se duce la jandarmul Pintea ca sa-i spuna adevarul si sa ii ofere probe de vinovatie a

lui Lica.Chiar si jandarmul ii reproseaza insa procedeul la care Ghiat recursese,oferindu-si

sotia ca momeala:”si eu il urasc pe Lica,dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept

momeala in cursa cu care vreau sa-l prind”.

                Intorcandu-se la Moara cu Noroc,Ghita o injunghie pe Ana,care,in

   agonie,striga numele Lica.In acelasi moment,la comanda lui Lica, Raut il impusca pe Ghita in

ceafa,care „cazu inapoi fara sa mai poata afla cine l-a impuscat”.Dupa ce dadu foc casei,ca sa

nu se mai afla nimic.Lica,urmarit de jandarmi,se sinucide lovindu-se cu capul de trunchiul

unui copac:”Pintea il gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului”.

                Moara cu noroc se mistuie intr-un incendiu care distruge si transforma totul in scrum,ca semn

ca loul trebuia purificat,curatat de relele ce se inradacinasera acolo.Tot sugestive sunt si

cuvintele batranei din finalul nuvelei:”asa le-a fost dat”

                Personajele sunt realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg.